Timp de o săptămână, datorită
Astra Film Festival, am avut ocazia să fac să o călătorie virtuală prin toată lumea, să cunosc mai îndeaproape bucuriile, grijile, provocările cu care se confruntă umanitatea în ansamblul ei, grupuri de oameni sau indivizi. Documentare cu teme diverse care au surprins deopotrivă frumuseţea şi urâţenia acestei lumi, disperarea şi speranţa, m-au bucurat şi m-au revoltat, m-au provocat să privesc altfel lumea, oamenii din jurul meu.
Cum sa nu fiu impresionată de Sonita, fata afgană care prin muzica rapp, încălcând una din legile Iranului (ţara unde locuia la momentul respectiv) conform căreia femeilor le este interzis să cânte în public, se revoltă împotriva căsătoriilor forţate, aranjate pe bani, între fete tinere şi bărbaţi mult mai în vârstă decât ele. Lupta dusă de această adolescentă s-a concretizat în câteva melodii rapp cu mesaj. Versurile şi videoclipului piesei "Bride for Sale" au avut un succes enorm. Acum Sonita trăieşte în SUA, compune piese cu mesaj social şi este un militant activ pentru drepturile şi libertăţile femeilor.
Un alt moment remarcabil a fost ziua dedicată armânilor care a constat în prezentarea a trei documentare şi a unui concert de muzică armânească susţinut de Mara & Band. Primul documentar a început cu primele imagini filmate ale fraţilor Manakia acum mai bine de 100 de ani şi a avut pe coloana sonoră una din piesele pe care am avut plăcerea de a le asculta live în concertul de la finalul zilei. Am simţit atunci că am participat la crearea unei legături peste timp, prin descoperirea unei lumi vechi, care se stinge încet dar a căror oameni indiferent de meleagurile unde trăiesc nu îşi uită identitatea şi împărtăşesc acelaşi nume şi aceeaşi limbă: armâna.
Din sfera Oscarului, pentru că la fel ca orice Festival care se respectă a avut şi invitaţi de Oscar, am revăzut cu plăcere filmul lui Cristi Puiu, Sieranevada, propunerea României pentru Cel mai bun film străin.
Am avut, mai apoi, ocazia unei întâlniri, via Skype, cu Frederick Wiseman, cineastul care va primi un premiu onorific din partea Academiei Americane de Film, pentru contribuţia adusă cinematografiei mondiale. Înaintea acestei întâlniri am intrat în culisele spectacolului Desirs al coregrafului francez Philippe Decoufle montat în celebrul cabaret parizian Crazy Horse.
M-am umplut de speranţă şi m-am încărcat cu energie urmărind viaţa pe insula Lampedusa văzută prin ochii unui puşti de 12 în documentarul Fuocoammare/Fire at sea al regizorului Gianfranco Rosi, propunerea Italiei la Oscar.
Am răsfoit file de istorie românească din vremea comunistă prin vizionarea celor două documentare din cadrul secţiunii Destine Comuniste. Am aflat poveşti şi mărturii autentice care nu se regăsesc în manualele de istorie, în documentarul lui Dragoş Zămosteanu, Ţine doamne partizanii până vin americanii. Inspiraţia regizorului a venit de la fotografia Aristinei Pop-Săileanu aflată pe panoul foştilor deţinuţi politici de la Sighet, după cum a mărturisit acesta. Istoria personală a Aristinei Pop-Săileanu se întrepătrunde cu istoria grupurilor de partizani din Munţii Ţibleş.
Urmărind documentarul lui Radu Gabrea am cunoscut o parte din viaţa şi personalitatea Anei Pauker supranumită şi Împărăteasa Roşie. Prin intermediul documentelor şi imaginilor de arhivă, dar şi prin discuţii cu istorici care au studiat personajul Ana Pauker, regizorul a încercat să reconstruiască imaginea acesteia în România stalinistă.
Un moment aparte, mult discutat în Festival a fost seara când pe scena Sălii Thalia au răsunat acorduri de manele într-un concert susţinut de Kana Jambe, trupa coordonată de Dan Bursuc. Concertul a prefaţat proiecţia documentarului lui Liviu Tipuriţă - The New Gypsy Kings care surprinde trecerea de la muzica lăutărească la manele, evoluţia "de la căruţe la Ferrari, de la corturi la palate", după cum afirma Adrian Minune, unul dintre protagonişti. Fenomenul manea a luat amploare după revoluţie, în principal în rândul grupurilor sociale marginale, în comunităţile de rromi. Palate cu interioare somptuoase lângă cocioabe, maşini scumpe pe uliţe prăfuite sau desfundate, copii mulţi, petreceri de un fast kitschos, banii şi muzica fac parte din viaţa unei minorităţi etnice pentru care "muzica este paşaportul pentru bogăţie". Documentarul a fost realizat pentru canalul englez BBC2.
O altă secţiune incitantă din cadrul căreia am văzut toate cele 3 filme programate a fost Islamul radical la el acasă. Am avut ocazia să îmi clarific unele aspecte asupra cauzelor, mecanismelor interioare şi urmările extremismului religios.
În Among the Belivers regizorii Hemal Trivedi, Mohammed Ali Naqvi ne introduc într-unul din centrele de învăţare a radicaliştilor islamici: Moscheea Roşie din Islamabad. Imaginile cu băieţi de 10-11 ani care spun că îşi doresc să devină mujahedini (războinici jihadişti), disperarea lor când nu reuşesc să recite pe de rost versete din Coran în timpul examenelor, dealtfel singurele pe care le susţin în cadrul şcolii, o să îmi rămână în minte poate pentru totdeauna şi de câte ori voi mai auzi de câte un atentat, pe ei îi voi revedea cu ochii minţii.
În documentarul
The empty room, regia
Jasna Krajinovic, urmările radicalizării islamului ne aduc în Europa unde multe familii musulmane din Belgia se confruntă cu o mare dramă: tineri aflaţi în momente sensibile ale vieţii lor pleacă în Siria pentru a se alătura jihadului.
Despre Sonita, regia Rokhsareh Ghaem Maghami am scris mai sus. A fost, de departe, povestea care m-a emoţionat cel mai mult.
După ce am văzut Facebookistan, regia Jakob Gottschau, mă gândesc de două ori înainte de a mai posta ceva pe contul meu de facebook. Fără să cad în plasa unei teorii a cospiraţiei nu pot să nu mă întreb cine este în spatele lui Mark Zuckerberg şi care este scopul creării şi gestionării celei mai mari baze de date din lume în care se regăsesc informaţii personale, intime despre 1,4 miliarde de oameni, utilizatori facebook.
Iar despre darknet am tot auzit, ce-i drept mai mult în filme şi mereu l-am asociat cu ceva ... "dark". Documentarul Down the Deep, Dark Web, regia Duki Dror şi Tzachi Schiff, prezintă în mod obiectiv cele două laturi ale reţelei: partea cu adevărat întunecată unde se tranzacţionează absolut tot ce este ilegal, droguri, arme, pornografia infantilă, oameni, servicii de crime la comanda etc dar şi latura "bright" care este gestionată de un grup de persoane care luptă pentru confidenţialitate şi anonimitate.
Dintre filmele premiate am văzut Changa revisited (regia Leonard Kamerling și Peter Biella) - Premiul pentru cel mai bun documentar internațional şi A Mere Breath/Doar o răsuflare (regia Monica Lăzurean-Gorgan) – Premiul pentru cel mai bun documentar românesc.
Peter Biella se întoarce după 30 de ani într-o comunitate din Tanzania. Această revenire constituie baza unui documentar care urmărește dinamica trecut-prezent a comunității de Ilparakuyo Maasai. Motivaţia juriului pentru desemnarea lui ca cel mai bun documentar internaţional a fost: "Ne-a câștigat aprecierea un film care descoperă universalul într-un colț anume din lumea largă, un film ce conectează trecutul de prezent și privește provocator înspre viitor."
Cel mai bun documentar românesc desemnat de juriu, Doar o răsuflare, urmăreşte timp de 7 ani relaţia dintre membrii unei familii din Copşa Mică şi evoluţia ei. "În final, trăim tragedia unui bărbat care abandonează soarta familiei sale în mâinile Celui de sus, sufocându-i aproape pe cei din jurul său." (motivaţia juriului)
Care sunt ceilalţi câştigători puteţi afla de
aici.
Rămânând cu atât de multe informaţii noi despre lumea în care trăim nu pot să nu mă gândesc la plus valoarea care o aduce festivalul publicului "nespecializat", pe lângă contribuţia care o aduce industriei cinematografice internaţionale.
